Întors victorios dintr-o bătălie pe mare, Otello devine victima ofițerului său, Iago, dornic să se răzbune pentru refuzul de a fi promovat la rangul militar pe care îl râvnea. Profitând de încredea lui Otello, reușește să îl convingă că soția lui, Desdemona, îl înșeală cu capitanul Cassio, inventând dovada vinovăției ei și hrănind apoi orgoliul și neîncrederea maurului prin indicii tulburătoare. Ura și ambiția îl fac pe Iago să persevereze în planurile lui, Otello este copleșit de gelozie, o insultă și disprețuieste public pe Desdemona, și în ciuda protestelor și a rugăminților ei, o ucide. Descoperă apoi teribilul adevăr și cuprins de remușcări, își ia viața.
O unitate de timp (evenimente istorice de la sfârșitul secolului al XVI-lea, din perioada luptelor pentru putere ale Republicii de la Veneția cu Imperiul otoman) și de loc (insula Cipru), dezvăluie preocuparea pentru rigoare și echilibru, pe care Boito le cultivă într-un mod credibil și eficient.
Eliminând aproape integral actul I al piesei de teatru, Verdi și Boito își încep versiunea cu prima scenă a actului II, omițând primul act din Veneția, în care Otello și Desdemona se căsătoresc, iar Dogele și consiliul său îl desemnează pe Otello să conducă marea lor expediție împotriva otomanilor. Reduc cu abilitate originalul și intriga la liniile de bază, limitează numărul personajelor și al scenelor, obținând o densitate pe care o subliniază apoi prin renunțarea la decupajele tradiționale. În mod neobișnuit, „Otello” nu începe cu un preludiu, uvertură sau introducere. Iar din punct de vedere structural, vechile contururi ale operei cedează în favoarea unor forme scenice de mare anvergură, care se întind pe acte întregi. Parlando-ul din „La Traviata”, tehnica motivelor din „Simon Boccanegra”, precum și tratamentul timbral orchestral din „Aida” sunt sintetizate aici într-o unitate muzical-dramatică, care permite numai câteodată numerelor închise să se întrevadă în continuitatea fluxului sonor.
