Organization

Admin

Teatrul Național de Operetă și Musical "Ion Dacian"

Дирижер

Alexandru Ilie

Режиссер-постановщик

Anda Tăbăcaru

Художник-постановщик

Cătălin Ionescu-Arbore

Художник по свету

Хореограф

Mălina Andrei

Хормейстер

Aurel Muraru

Видеодизайнер

Anca Albani

Assistant Stage Director

Cătălin Voineag

Assistant Choreogapher

Andreea Toma

Cristina Osiceanu

Певец

Тенор

Alfredo Pascu

Принц Су-Хонг

Сопрано

Doina Scripcaru

Лиза

Andrei Pleșca

Граф Густав фон Поттенштайн

Gabriela Daha

Sikkima

Pasărea Luan

Oana Rusu

Главный евнух

Orest Pîslariu-Ranghilof

Thondup

Разговорная роль

Cristian Caraman

Граф Фердинанд

George Matei

Генерал

Arnold Mack

Marele preot

Marius Meragiu

Valetul

Bogdan Ardeleanu

Tachi

Carmen Angheloiu

Patru admiratoare

Ileana Lenghel

Ana-Maria Racu

Aurelia Tudor

Cătălin Cocheș

Eugenia Ilinca

Marian Chirazi

Das Land des Lächelns -  (Страна улыбок)

Бухарест

Румыния

Das Land des Lächelns Lehár

Public

Страна улыбок

Sagar Haldar

Одобрено

„Dacă ar fi să inventez un subtitlu pentru opereta „Țara surâsului” de Franz Lehar, acesta ar fi … „Povestea unei iluzii”. Iubirea  europenei Lisa pentru prințul chinez Sou-Chong este o iluzie superbă la care fiecare femeie are dreptul să viseze.
Astăzi, bariera distanței, a concepțiilor despre lume și viață, aproape nu mai există decât în colțuri din lume în care vorbim despre extremism. În secolul trecut, bariera exista.
De aceea, o poveste de dragoste între o europeană emancipată ca Lisa și un chinez supus rigorilor funcției dar, mai ales, al tradiției milenare precum prințul Sou-Chong , nu poate avea un final fericit.
Sunt convinsă că Lisa s-a simțit atrasă încă din copilărie de fascinația orientului îndepărtat din poveștile celor  1001 de nopți. Crescând, această fascinație s-a accentuat. A întâlnit „prințul din poveste” și a crezut că a întâlnit fericirea ideală. Când ea a plecat în lumea lui, a realizat că vede realitatea dură a diferențelor de mentalitate, de educație, de obiceiuri, trăind cea mai cumplită deziluzie.
În mod simbolic, am dorit să materializez sensibilitatea și sufletul Lisei prin întruchiparea fascinantei  păsări Luan din mitologia chineză. Aceasta preia, pe parcursul desfășurării evenimentelor, stările succesive de fericire, tristețe, zbucium și dezamăgire ale Lisei. În contrast cu grația acestei păsări există rigiditatea MĂȘTII din „Țara surâsului”. După cum spune chiar prințul Sou-Chong, „își ascunde trăirile sub masca surâsului”. Masca se augumentează, devenind mult prea apăsătoare pentru Lisa. Masca milenară nu cunoaște și nu acceptă  toleranța. Sufletul Lisei nu acceptă compromisul. De aici, finalul trist, inevitabil.
Împreună cu dirijorul Lucian Vlădescu, scenograful Cătălin Ionescu Arbore și coregrafa Mălina Andrei, am imaginat un spectacol în care o iubire arzătoare și coexistența a două civilizații puternic conturate să trezească în public poezie, romantism, chiar dramatism uneori, într-o fluență cinematografică a desfășurării acțiunii. Proiecțiile Ancăi Albani contribuie și ele la poezia imaginilor, fiind concepute pentru a sublinia o stare, o idee, o…iluzie.
Muzica fermecătoare a lui Lehar ne-a fost călăuza principală în acest  minunat drum către „Țara surâsului”. Consistența partiturii apropie această creație de muzica de operă. Cu siguranță, Lehar a fost influențat în concepția sa dramaturgic-muzicală de prietenul său Giacomo Puccini în lungile lor discuții despre arta sunetelor.
Mulțumesc colectivului Teatrului Național de Operetă și Muzical „Ion Dacian” pentru această colaborare,  mai ales că se materializează în anul în care împlinesc 30 de ani de activitate în slujba artei spectacolului muzical.”

Anda Tabacaru – regizor artistic 

„Opereta, ca soră mai mică a operei, este un gen care de la începuturi a avut deopotrivă admiratori şi duşmani. Aceştia au luptat, în toate timpurile, fie pentru afirmarea ei fie pentru ponegrirea ei, cu o pasiune devastatoare. Franz Lehar, un apărător fervent şi un compozitor de mare rafinament, a căutat, prin creația sa să demonstreze legătura foarte strânsă dintre operă şi operetă. „Țara Surâsului” este creația cea mai valoroasă a compozitorului şi, în acelaşi timp, o excepție în cadrul genului, acea excepție, care are menirea de a confirma regula. Este singura operetă care are un final trist. În schimb, muzica sa, sub frumusețea sa melodică, ascunde complexități de natură operistică, iar profunzimea caracterelor şi a relațiilor dintre acestea este uimitoare.
Împreună cu regizoarea Anda Tăbăcaru am încercat să scoatem în evidență forța dramatică a acestei lucrări. Am imaginat un spectacol care să conțină o nostalgie aparte față de exotismul culturii şi civilizației chineze. Am vrut să subliniem diferența radicală dintre cele două lumi fascinante, fiecare în felul său. Punctul central al educației europene, reprezentat prin societatea imperială vieneză a începutului de secol XX este la un pol extrem față de tradiția, obiceiurile şi viața din China orientală. Fără a căuta să facem o reconstituire istorică, cele două lumi se diferențiază atât prin gama de culori aleasă, cât şi prin atmosfera total diferită a imaginii scenice. Dacă zona vieneză, este plină de o eleganță severă, ce conține o varietate de combinații dintre alb şi negru, cu câteva accente, date mai mult de străluciri decât, de alte culori – aurul şi argintul având doar rol ornamental – zona orientală abundă de culoare, în special roşul, culoare imperială, de sărbătoare, folosită adesea la ritualurile de nuntă. Simbolul ales de noi pentru a reprezenta China orientală este imaginea măştilor antice aurite amestecate printre statuetele tradiționale ale marilor înțelepți chinezi. Acestea aduc greutatea miilor de ani de cultură şi civilizație, a unui tărâm foarte special şi foarte greu de descifrat, pentru noi, europenii.
Departe de a dori să realizăm o reconstituire cinematografică, costumele caută să aibă fastul deosebit al Curții Imperiale chinezeşti, prin clasicul hanfu (chimono chinezesc), caracterizat prin culori tari şi bogat ornamentate.
Un moment special este scena cu cor din actul II. Aici, mulțimea poporului chinez este tratată ca o forță reală, folosind efectul culorii negre şi folosind din nou simbolul măştii, pentru a multiplica numărul componenților corului, subliniind greutatea şi masivitatea scriiturii muzicale.
Prologul şi epilogul pe care l-am gândit împreună, are rolul de a clarifica relația dintre cele două personaje ale dramei, reprezentând fiecare lumile atât de diferite, Lisa şi Sou-Chong. Noi ne-am imagina că ei se reîntâlnesc după 30 de ani, după ce fiecare a apucat pe drumul său. Această reîntâlnire face ca distanța ce-i separă să fie şi mai clară, mai mare, mai dură. Doar fumul nostalgiei, amintirea unei poveşti de dragoste, petrecută în tinerețe. Exaltarea de atunci nu duce la nicio finalitate. Într-un cadru care sugerează interiorul unui muzeu, costumele aparținând epocii din timpul celui de-al 2-lea război mondial se întrepătrund cu exponatele orientale din vitrine, iar personajele principale, acum îmbătrânite, se găsesc față în față. Costumul ei elegant, în pas cu moda vremii accentuează distanța enormă de timp, creată față de acelaşi hanfu pe care el îl purtase şi acum 30 de ani.
Intenția noastră a fost aceea de a crea un spectacol viu, adevărat, plin de romantism, cu accente de umor şi întâlniri tragice, ingrediente specifice operetei. Culoarea imaginii scenice este cea care formează aerul care uneşte aceste ingrediente, la fel precum muzica dă importanță şi greutate situațiilor dramatice.”

română

Участие в выступлениях (Исполнители и постановщики )

Исполнители

Постановочная труппа